Intenția regizoarei
Sinopsis
Pornind de la fapte reale, spectacolul Aer începe cu întâlnirea dintre Dora și Persefona, în anul 1924, într-un spital dedicat femeilor. Motivul închiderii? Cele două nu se încadrează „normelor morale” impuse de epocă. Prin ochii unor cercetătoare din zilele noastre, spectacolul spune povestea prieteniei care se naște între Dora și Persefona. O poveste dulce-amară, de multe ori comică, a două femei care nu s-au putut încadra în idealurile feminine.
Echipa
Regie: Leta Popescu
Scenografie: Bogdan Spătaru
Documentare: Roxana Piticari, Liliana Oprea
Coregrafie: Mihai Mihalcea
Colaj video: Irina Caraulă (Alaska)
Lighting design: Vlad Lăzărescu
Sound design: Andrei Raicu
Asistență regie: Nora Zamfir
Cu: Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Roxana Piticari, Liliana Oprea
Credit foto : Andrei Gîndac / Two Bugs
Cronici
„Aer privește ultimul secol al acestei evoluții (acțiunea spectacolului începe în 1924) cu empatie, umor și recunoștință. În paralel cu drama celor două eroine, textele Roxanei și Lilianei și colajele Irinei descriu evoluția, progresul, drumul spre acea porțiune normală din lumea care ne înconjoară. Tulburătoarele dialoguri dintre Corina și Nicoleta și atât de emoționatele lor frânturi de confesiune sunt miraculos așezate în scenă de ideea lor izolării pe un petec de platformă de inox.”
„Spectacolul Letei Popescu este o rememorare necesară în acest moment, este emoționant și în același timp incomod, pentru că vorbește despre nedreptate, despre încălcarea fundamentală a libertății umane, pentru că vorbește despre o istorie care, dacă nu avem grijă, se poate repeta.”
„Spectacolul e o combinație neașteptată de exercițiu de imaginație și conferință performativă. (…) Aer e un spectacol interesant ca formulă estetică, excelent jucat și cu semnificație asumat politică.”
„Leta Popescu atacă direct violența asupra femeilor. (…)Cele două actrițe funcționează împreună ca un mecanism perfect, Corina Moise are forță, este dezinvoltă și protectoare, iar Nicoleta Hîncu are un soi de delicatețe, a cuiva care și-a depășit forțat fragilitatea, dar încă este nesigură pe sine. Ambele jonglează cu tipuri diferite de umor, dar și cu corpul, duetul lor coagulându-se și destrămându-se pentru a se reconfigura în alte formule, fără sincronicitate, căci fiecare își păstrează individualitatea. (…) Ce aduce Leta Popescu în plus față de text este implicarea a două experte în egalitatea de gen, Roxana Piticari și Liliana Oprea, care documentează situații istorice de discriminare, invalidare, oprimare a femeilor pe care le prezintă sub forma unor inserturi ce fragmentează spectacolul. Este o ajustare a ficționalului (bazat și el pe cazuri reale) cu documentarea istorică, conturând astfel violența structurală asupra femeilor de-a lungul epocilor.”
„Pornind de la acest text, regizoarea Leta Popescu construiește un al doilea plan al spectacolului, integrat inteligent primului, acela de a reaminti (sau aminti) publicului figuri de femei celebre deschizătoare de drumuri, momente din istoria feminismului, istorii vechi și recente având în prim plan femei luptătoare. Atmosfera este marcată de tensiune subtilă, care se construiește din gravitatea și sensibilitatea unor momente, din priviri neliniștite și tăceri încărcate de semnificații. Prin această documentare, spectacolul devine un act de recuperare a memoriei multor femei marginalizate de istorie și de propriii semeni.”
„Regizoarea Leta Popescu adaugă un cadru informal-educativ, introduce în spectacol două cercetătoare, Roxana Piticari și Liliana Oprea, care intervin cu informații despre sănătatea mintală, identitatea de gen și represiunile sociale, în special asupra femeilor, din ultima sută de ani, o modalitate de reamintire că drepturile civile, demnitatea și echitatea pentru femei, persoanele cu identitate de gen anormativă și cele cu dizabilități, fizice sau psihice, au fost câștigate nu demult și, după cum o arată prezentul, ele trebuie în continuare apărate.”
„Leta Popescu și Bogdan Spătaru propun un inventiv cadru performativ în care deschid universul contextual al piesei spre cercetare. AER este unul dintre foarte puținele spectacole în care dispozitivul de cercetare și cel performativ fuzionează foarte inteligent. Se poate scrie un amplu eseu despre intersecția acestor planuri. Imersarea cercetării în structura spectaculară explorează un teritoriu al posibilităților performative și rezonanțelor speculative.”