Teatrul nu se bagă în politică dar politicul se bagă în teatru
Fragment din lucrarea de doctorat Funcții și disfuncții ale teatrului de repertoriu. Analiza repertoriilor din România 2010-2020. Teza e în curs de publicare și a fost susținută public în 12 iulie 2024 la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.
„Teatru nu face politică!” auzim deseori atât de la artiști, dar mai ales de la directorii instituțiilor de spectacole. Politicul are tendința să sperie o mare parte din lumea teatrală românească. Atât „politicul” privitor la ideologie, cât și „politicul” privitor la clasa politică. Ele sunt legate între ele, dacă ne gândim că „teatrul politic asumat” (reprezentat la noi mai degrabă de sectorul independent) însumează spectacole prin care se critică o clasă politică sau alta pentru deficiențele sistemului de educație, sistemului de sănătate etc. Motivul pentru care teatrele de repertoriu nu produc (decât foarte rar) spectacole asumate politic este unul legat, de multe ori, de teama directorilor față de finanțator, deci de… clasa politică. Însă refuzul acestor spectacole e motivat, la nivel declarativ, de o chestiune de gust: „politicul nu interesează spectatorul de teatru”, „teatrul politic nu e artă” ș.a. Astfel de replici demonstrează, după mine, un strop de frică combinată cu un strop de acceptare a irelevanței teatrului.
Relația problematică dintre clasa politică și instituțiile de cultură este una din cele mai greu demonstrabile relații, întrucât legea susține, aparent, non-intervenția factorilor politico-administrativi în viața artistică; politicul local investește, însă, în cultură după un gust de cele mai multe ori needucat, iar managerii aleg, de cele mai multe ori, să tacă pentru a nu risca finanțarea instituției.
Dintre multele intervenții pe care le-au avut politicienii în comentarea artei în trecutul recent, să ne amintim câteva evenimente. În 2020, fotografia unei directoare de teatru, regizoare și autoare dramatică, este pusă lângă sigla PornHub, într-un ziar local online, pentru a ilustra sugestia că instituția pe care o conduce e una vulgară. Este vorba despre Gianina Cărbunariu, manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, care produce în 2020 spectacolul 98% Decizia corectă (text de Andreea Tănase, regia Elena Morar), spectacol pe tema mamelor minore din România. Spectacolul a fost difuzat și online, mai ales după acuzele din presă despre vulgaritatea spectacolului, pentru a demonstra lipsa de fundament a acestora. Se face chiar și o petiție împotriva directoarei Gianina Cărbunariu, se face apel la autoritățile publice și la biserică pentru a interveni în „salvarea valorilor naționale” chiar prin demiterea managerului. Faptul că o asociație de părinți, câțiva indivizi extremiști și niște ziare locale participă la scandal poate fi un subiect accidental aparent îndepărtat de teza noastră. Dar faptul că intervin politicienii în scandal este subiectul nostru de interes. Primarul PNL, Andrei Carabelea, postează pe pagina sa de Facebook un mesaj în care condamnă și el vulgaritatea spectacolului pe care recunoaște că nu l-a văzut. În editorialul semnat de Gianina Cărbunariu în CulturaLaDubă, aceasta explică:
„Pentru simplul fapt că Teatrul Tineretului este în subordinea Consiliului Județean, condus de un alt partid, primarul și colegii săi din PNL au politizat întreaga situație, propunînd chiar să ofere «sprijin» managerului: «Dacă actuala conducere a teatrului a rămas fără idei, îi invit să ne consultăm. Vom chema toți artiștii orașului, oamenii de cultură, pasionații de lectură și teatru. Vă chem alături, oameni buni! Împreună am pus stop imposturii, nepăsării și comodității.» Este evident pentru oricine că un astfel de «sprijin» reprezintă, conform legii, cenzură.” (1)
Scandalul se stinge după câteva zile, când arde secția ATI a Spitalului Județean Piatra Neamț, iar atenția se mută pe adevăratele probleme ale orașului. Dacă această tragedie nu se întâmpla, probabil scandalul ar fi continuat și lupta dintre politic și Teatrul Tineretului ar fi ajuns și mai departe. Cărbunariu a atras atenția atunci asupra pericolului imixtiunii politice:
„Cred că trebuie să nu cedăm acestor presiuni și să apărăm această instituție de cultură ca spațiu liber de gândire și de exprimare. Ce s-a întâmplat și se întâmplă aici nu este un eveniment local, consecințele pot fi grave și privesc întregul mediu artistic românesc, amenințat de imixtiunea politicului și a unor grupuri conservatoare radicale.” (2)
Copyright Covasna Media
Tot de imixtiunea grupurilor radicale a fost legat și evenimentul din 1 Decembrie 2018 de la Sfântu Gheorghe. Atunci, un grup de naționaliștii îmbrăcați în costume populare au boicotat premiera spectacolului Nu chiar 1918 (text Székely Csaba, regie Cristian Ban). Steagurile tricolore fluturate nervos în foaierul Teatrului „Andrei Mureșanu” blocau buna desfășurare a evenimentului. Oameni se simțeau lezați de titlul și de afișul spectacolului, nimeni nu văzuse producția. Dar radicalii au interpretat că e ceva defăimător la adresa României în afișul semnat de Andra Purdea care integrase în conceptul grafic și steagul Ungariei, iar textul era semnat de un autor de etnie maghiară. Ca să îl parafrazăm pe ministrul Romașcanu, „așa se bucurau ei de celebrarea Centenarului”. Atât Cristian Ban cât și directoarea teatrului, Anna Maria Popa, au încercat să discute cu protestatarii, dar tentativa de dialog a fost întreruptă de strigăte, de cântece patriotice și religioase. Din fericire, niciun politician nu a intervenit atunci pentru a lua apărarea grupului organizat, cel puțin noi nu am găsit declarații în acest sens. Acțiunea se întâmplă în 2018, într-un an în care partidul AUR nu era atât de vizibil ca azi, iar partidul SOS nu exista încă. Însă faptul că Diana Șoșoacă (lider SOS) este prezentă în Parlamentul României cu opinci și steagul național, vocală și uneori părând lipsită de rațiune, creează o imagine izbitor de asemănătoare cu cea a grupului de la Sfântu Gheorghe (3), imagine care ne îngrijorează și cere precauție din partea breslei teatrale.
Copyright 3G Hub
Tot în Anul Centenarului, perioadă când societatea este sensibilă la utilizarea simbolurilor naționale, izbucnește și scandalul afișului ce reprezintă o bucată de carne în forma României pusă pe un grătar, afiș al spectacolului Mihai Viteazul (text de Székely Csaba, regie Andi Gherghe, afiș Bogdan Spătaru și Andi Gherghe). E un moment de revoltă pentru mulți, se vorbește de obrăznicia teatrului și la televizor, afișul „Fleica România” este pe ecranele noastre. Chiar dacă spectacolul reprezintă o producție a Asociației 3G și nu a unui teatru de repertoriu, evenimentul ne atrage atenția tot prin luarea de poziție a politicienilor locali. Deputatul PMP de Mureș Marius Pașcan scrie pe Facebook că afișul este „încă o bătaie de joc la adresa României, în acest an al Centenarului Marii Uniri!”(4). Pașcan era atunci și membru în Comisia pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă, adică unul din cei care propun sau iau hotărâri cu privire la strategia culturală locală. Nici Marius Pașcan, ca și mulți alții dintre cei scandalizați și la Piatra Neamț și la Sfântu Gheorghe, nu a văzut spectacolul în cauză. Radio Mureș consemnează că și jurnalistul Dan Tănase a avut o reacție vehementă nu numai față de afiș, ci și față modul de finanțare:
„Este regretabil faptul că piesa este finanțată din fonduri publice. Acest afiș trebuie retras, trebuie reconceput și sper ca Primăria să pună în vedere solicitantului finanțării pentru acest proiect că este inacceptabil ca, din bani publici, să se folosească de niște chichițe legislative, pentru a promova astfel de mesaje cu caracter vădit antiromânesc.”(5)
Același Dan Tănase este, începând cu 2020, deputat AUR, ceea ce justifică îngrijorarea mea de mai sus și ne face să susținem declarația Gianina Cărbunariu din 2020:
„A apăra o instituție de cultură de fundamentalism și de orice încercare de politizare a situației reprezintă în acest moment, în contextul a ceea ce se întâmplă la nivel global, un gest de apărare a normalității și a libertății de creație, de gândire și de exprimare.”(6)
Copyright Cluj Pride
Episoadele de intervenție ale politicului în cultură sunt completate de episoade în care și Biserica Ortodoxă devine la rândul ei vocală. În 2019 Patriarhia Română se arată indignată (7) de spectacolul Eu sunt. Și? (regie și dramaturgie Dan Bodea și Loran Bety) produs de trupa de teatru Bagaj, inițial ca examen de dizertație de master pentru ambii artiști. Din nou, o trupă independentă este în centul scandalului. Atacul la adresa independenților nu e unul cu intenție, ci e motivat de faptul că în teatrele de stat nu se produc prea multe astfel de spectacole. Producția Eu sunt. Și? conține o scenă în care actorii, îmbrăcați în maici, taie ceapă pe o icoană kitschoasă, lipsită de orice valoare sacră. La fel ca și în celelalte cazuri, spectacolul nu este văzut de mulți dintre opozanți dar lucrurile merg destul de departe, alte instituții ale statului fiind implicate inclusiv pe calea justiției. Dan Boldea, responsabil de spectacol, explică:
„Pentru că Teatrul Bagaj nu era o entitate juridică, nu am putut fi amendați fiecare actor în parte (pentru blasfemie), sancțiunile fiind suportate de organizatorii evenimentului, Pride România. S-a primit o amenda care a fost contestată în instanță iar timp de mai bine de un an de zile, am încercat să demonstrăm faptul că spectacolul este artă și arta nu poate fi amendată. Am explicat că teatrul e bazat pe convenție, că spectacolul e programat într-un loc și timp determinate, nu în spațiu public, deci numai cine vrea poate lua contact cu arta noastră. Judecătorii au dat câștig de cauză BOR-ului, amenda a fost în final plătită de Pride România, dar noi încercăm acum să dăm în judecată statul român la CEDO.” (8)
Copyright Wanda Hutira and McCann Worldgroup
Ne mai putem aminti și alte episoade care nu țin de lumea teatrului, dar țin de receptarea artei contemporane de către biserică: reacțiile avute față de lucrările ce reprezentau medicii și asistenți drept sfinți în vremea pandemiei (9), reacțiile față de graffitti-ului cu Sfântul Gheorghe din București (10) ș.a.m.d.
Se observă că există trei entități deranjate de manifestările culturale: grupurile civile radicale, clasa politică și biserica. Directorii de teatru, vrând-nevrând, se gândesc la aceștia atunci când aprobă sau nu o producție. Nu e ușor lucru să păzești instituția de scandaluri, însă dorința de a nu le provoca poate duce la construcții repertoriale cuminți și la o disfuncție repertorială des întâlnită: numărul mare de producții neancorate în realitate, care face ca teatru să fie irelevant pentru societate.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că presiunea opiniei publice poate veni și din partea unui tip de progresism care luptă cu instrumentele corectitudinii politice. Un caz recent în România este cel din 2024, de la Teatrul Mic, când Antonella Lerca Duda, activistă transgender, întrerupe reprezentația spectacolului Eu sunt propria mea soție de Doug Wright (regia Teodora Petre) acuzând spectacolul de apropriere culturală. Și la case mai mari, s-au întâmplat lucruri asemănătoare. În 2018, două spectacole semnate de Robert Lepage au stârnit proteste în Montréal, Canada. Spectacolul SLÃV, care folosește cântecele sclavilor de culoare și spectacolul Kanata, care spune istoria Canadei din punctul de vedere al popoarelor native din Canada, cunoscute ca „primele națiuni” ( termen ce îl înlocuiește pe cel de „indieni”).
(…) *În lucrarea de doctorat detaliez și acest caz.
Susțin că demonstrațiile de orice tip, fie din sfera conservatorismului, fie din cea a progresismului sunt acte care provoacă sistemele la reconfigurarea valorilor. Protestatarii nu pot decide un repertoriu al unui teatru, ei se pot exprima liber pe seama construcției repertoriale prin manifestări democratice. Problema devine gravă atunci când, pe linie politică, se pot lua decizii de anulare sau respingere a unor producții la presiunea acestor grupuri radicale, sau prin intervenția politicienilor ce au diferite crezuri și ideologii. În final, fără platforme de dezbatere, atât pozițiile oamenilor politici cât și cele ale societății civile instalează în teatrele de stat un climat echivoc. Managerii și creatorii ajung să lucreze cu frică, ceea ce duce la un alt tip de cenzură: autocenzura.
În societatea democratică contemporană conceptul de cenzură își găsește alte forme de manifestare decât în regimurile totalitare. Când vorbim de cenzura din perioada comunistă ne referim la o autoritate care impune o examinare a unui produs artistic înainte ca acesta să ajungă pe piață: „există așadar intenția de a exercita un control (abuziv) de a interzice sau a bloca publicarea unui produs, dublată de autoritatea și instrumentele exercitării sale (ansamblu de instituții, procese și mecanisme)”(11). E limpede că astăzi cenzura nu mai are, decât în cazul unor societăți iliberale, un caracter prohibitiv. Într-un interviu din 2015, regizorul David Esrig susține că pe lângă forma de cenzură cunoscută, exista în perioada comunistă și o autocenzură, „adică teama de cenzură, de discuții, de a fi mazilit, de a fi împins la marginea societății artistice românești”.(12)
Problema autocenzurii apare astăzi cu aceleași caracteristici: teama de a nu fi etichetat, vârât în scandaluri ș.a.m.d., atât ca artist cât și ca director de teatru. Astfel, o construcție repertorială care ne atrage atenția prin banalitate este una creată, în parte, și pe fondul autocenzurii. Astăzi nu mai suntem amenințați de venirea unei comisii, și nimeni nu e obligat ca, prin actul creației sale, să slăvească o ideologie de partid. Astăzi suntem liberi să creăm în conformitate cu propriul adevăr în instituții care încurajează actul creativ și libera exprimare, bazându-ne pe discernământ, responsabilitate și lege. Să sperăm că și mâine va fi la fel.
