„Ohne SchauspielerInnen bin ich eine Null” / „Fără actori sunt zero barat”

Interviu de Irina Wolf pentru Theatrescu.com, publicat în 15 martie 2021 original în limba germană.
Ești un om al textelor contemporane. De ce?

Pe scurt, mi-e frică de clasici. Mă copleșesc. Pe lung, îmi plac întâlnirile cu dramaturgi contemporani pentru că depistăm împreună vibrațiile lumii prezente. Sunt un om al prezentului, cu capul spre viitor; am zero nostalgie, și cred că lucrurile se repetă. Am preferat „să scriu” spectacole cu autorii, în loc „să rescriu”. Mă voi apropia curând de această „rescriere” a clasicilor căci îmi place și munca de săpătură istorică în tenebrele omului de dinaintea mea. Dar deocamdată mă raportez la clasici cu respect, plăcere și frică. Or nu astea sunt ingredientele necesare pentru a mă apuca de treabă. Mai e nevoie și de prietenie. În același timp mă tot gândesc, oare nu putem naște și noi un clasic? Un/o dramaturg/ă care să intre în canon? Oare nu suntem toți responsabili de crearea unui context în care acesta să apară?

De ce ți-ai propus proiecte pe doi ani de zile?

Mă ajută rigoarea. Primul meu proiect pe doi ani a fost „De la proză la spectacol”, la master. Am dramatizat proză contemporană românească în acei doi ani și au rezultat trei spectacole. Mi s-a părut firesc să gândesc în proiecte, așa m-am obișnuit, așa era și admiterea la mater la Cluj. Așa s-a născut și proiectul de regie „Colaj“, deci dintr-o dorință de coerență a săpăturii, dintr-o plăcere de a parcurge un drum. „De la proză la spectacol” este însă „proiect deschis”, aș putea să mă întorc oricând la dramatizări, nu are final. „Colaj” e un proiect închis, a fost o trilogie, nu mai fac spectacole cu in-in-in, dar ceva din acest drum de colaje rămâne în mine.

Ce anume rămâne în tine?

Rămâne ceva esențial: juxtapunerea fluidă de planuri. Asta mă fascinează. Lumea îmi pare că funcționează pe multe niveluri, sentimentele sunt amestecate, nimic nu e până la capăt spus sau făcut cu o singură intenție. În spatele cumințeniei există perversitate, în spatele perversității există neîncredere poate, în spatele demnității există vanitate și așa mai departe. Sunt truisme. Dar a cola toate aceste planuri și paradoxuri nu pentru a găsi adevărul ci mai degrabă pentru a crea o semantică multiplă a lumii… este unul din motivele pentru care practic meseria asta.

imagine din spectacolul (IN)CORECT, fotografie de Doru Vătavului

După ce am dramatizat proză mi-a trecut prin minte să dramatizez poezie, asta am făcut la (IN)VIZIBIL, primul spectacol din trilogie. Cum sunt un om al textelor contemporane și cum viața personală pune deseori amprenta pe spectacolele mele, am ales poezia, să-ți spun drept (și) pentru că eram îndrăgostită de un poet. Ei, și poetul ăsta nu era îndrăgostit de mine și asta era fascinant și dureros. Mi se părea atunci, că el emană o „vulnerabilitate a siguranței”. Așa mi s-a năzărit mie atunci, așa am scris pe o foaie, noaptea când „a venit ideea” pe care o tot căutam ca să scriu proiectul la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Totul se petrecea în mintea mea, într-o cameră de hotel la Timisoara unde urma să îi propun și Adei Lupu spectacolul care urma să devină (IN)CREDIBIL. Acela era despre ratarea în iubire. Vorba unui prieten, toate la mine-s despre iubire. Proiectul Colaj s-a născut deci cu (IN)VIZIBIL, un spectacol în 7 episoade despre vulnerabilitate. Îmi amintesc că atunci, în acea seară, a apărut ideea de lucruri vizibile și invizibile și s-a trezit în mine ca un animal periculos interesul despre ceea ce e ascuns, despre ceea ce e dincolo de. Toate cele trei spectacole, anunță încă din titlu că se vorbește despre această dublură de vizibil-invizibil, credibil-incredibil, corect-incorect și mi-am dorit să nu dau niciun răspuns. Nu ca să fac pe modesta. Ci pentru că efectiv nu (mai) am niciun răspuns.

imagine din spectacolul (IN)VIZIBIL, fotografie de Bogdan Botaș

Montezi spectacole despre viața ta?

Nu, nu fac totuși spectacole despre viața mea, nu vreau să se înțeleagă asta. Planul artistic și cel personal se leagă în cazul multor artiști, nu e ceva nou. De altfel viața mea a fost întotdeauna liniștită, sunt chiar o tipă convențională, uneori conservatoare. Dar mintea nu. Cred că mințile noastre sunt unicul spațiu de libertate, iar în cazul meu, un conglomerat de senzații contradictorii din mintea mea face să se nască aceste proiecte, spectacole.

Ce te inspiră (în afară de senzații): ce muzică asculți, ce cărți citești, ce pictori, scriitori, curente artistice te inspiră – și de ce?

Mă inspiră paradoxurile. Enorm. Absurdul realității. Chinul, ascunzișurile, imaginarul. Sunt un privitor atent, cred că asta e sursa de inspirație principală. Cărțile, filmele mă întregesc, mă ajută nu știu dacă „mă inspiră”. Viața mă inspiră, celelate arte îmi dau curaj să mă las inspirată, dacă vrei. Nu ascult muzică decât foarte rar. Am incercat. Nu pot. Prefer liniștea chiar și când merg lin 7 ore București – Cluj. Când ascult, ascult pian non-stop. E un instrument care îmi apasă pe suflet în cel mai concret și patetic mod cu putință. Cu arta plastică în schimb, pot să zic că am o relație specială. Mă inspiră cu adevărat. Îmi iau teme de acolo, imagini. Arta plastică e material de lucru pentru mine. Cubismul de exemplu, curent pe care nu îl îndrăgesc la fel de mult ca expresionismul german, să zicem, mi-a influențat foarte mult modul de a gândi la scenă. Am încercat chiar în propriile mele repetiții să iau principiile cubismului și să le transfer în teatru/spectacol. Ce înseamnă multiplă perspectivă, de exemplu? Și asta se poate răsfrânge și în dramaturgie, și în jocul actorului, și în raportarea la public, și în mizanscenă. Dacă o pictură cubistă era o formă de căutare a picturii pure, ce ar însemna astăzi „teatrul pur”? Dacă citirea unei lucrări cubiste produce o plăcere a descifrării, poate arta regiei să fie o plăcere a publicului dincolo de reprezentare, dincolo de poveste?

imagine de David Hockney

imagine din spectacolul (IN)CORECT

Să rămânem la arta plastică. Ai condus și un laborator de regie pe tema “Traducerea realității prin cubism scenic în spectacole cu distribuție redusă, pentru public restrâns”. În ce a constat acest laborator? Şi cine au fost participanții?

Am stat în laborator cu actorii cu care lucrez foarte bine, cu Emőke Pál, o actriță unguroiacă cu care sunt compatibilă până la cer, cu Doru Taloș, Oana Mardare și Alexandra Caras, actori cu care lucrez de 7 ani, de 10 aș zice în cazul Alexandrei cu care am fost colegă de facultate. Sunt oameni care au încredere în mine. De atâta am nevoie de la actori. Dacă simt că n-au încredere, se termină distracția. La București am lucrat cu George Albert Costea, cu care am făcut Open, un one man show acum 5-6 ani și cu care am o chimie artistică și intelectuală și care din nou, are încredere în mine. Și noua mea încercare de apropiere este cu Denisa Nicolae care are compania Vanner Collective și care m-a invitat să montez un text, iar în cadrul micului meu laborator am schimbat idei despre ce și cum vom putea face.

Pe scurt, laboratorul a constat în căutarea unor module de mișcare și a unor imagini care să se potrivească pe mai multe povești. De la aceste cuvinte cheie „semantică multiplă”, „multiplă perspectivă”. Am scris texte despre fericire, eram în pandemie, voiam neaparat să lucrăm pe contrast, și am încercat să le înscenăm conform principiilor cubiste. Am încercat să facem chiar și Hamlet cu aceste principii și ceva ceva mi-a sunat foarte bine. Nu ne-am adâncit. Am încercat. Și e extraordinar să faci asta iar Reactorul este un spațiu în care eu pot să fac asta.

Cum alegi transpunerea „senzațiilor/ideilor” pe scenă?

O să mă întorc și o să spun ceva despre actor, să mă ierte scenograful, dar actorul este principalul partener de creație al regizorului în această transpunere. Nu pentru că scenografia nu e importantă ci pentru că nu e vie. Într-un final, teatrul e dependent de actori. Deși universul regizorului, sau ca să nu vorbesc în general, universul meu e punctul de pornire, deși nu sunt cea mai deschisă la dezbaterile de la lucru, nu întreb cum vreți să facem etc, și cred foarte tare în arta regiei, deși am toate astea în minte, am caiete de regie, reguli, căutări, teorii, fără actori sunt zero barat. Iar munca cea mai grea se reduce în final la a-i cuceri pe actori. Cel puțin pentru a obține atmosfera pe care mi-o doresc la un spectacol.

imagine din spectacolul (IN)CORECT, fotografie de Doru Vătavului

2020 a fost un an extrem de dificil pentru toată lumea, dar în special pentru scenele culturale. Cum crezi că a influențat criza cauzată de pandemie scena teatrală românească? Dar pe tine, ca artistă, cum te-a schimbat? Şi ca om?

E încă prea devreme să vorbim despre ce s-a schimbat. Vom vedea asta mult mai târziu. Pandemia e încă prezentă, poate în 3 ani ne vom da seama cum ne-a influențat traseul. Acum cred că instictul de conservare e cel mai puternic, iar din instictul ăsta mie îmi vine să fac teatru, să apăr teatrul în forma lui clasică, foarte greu am intrat în hora on-line-ului, și chiar când am intrat am făcut un spectacol mizând pe mască, „Încuiați” de Maria Manolescu Borșa de la Replika, e un spectacol-film pe care l-am făcut în pandemie și care era despre teatru.

Care este următorul proiect la care vei lucra/proiectul la care lucrezi acum?

Sunt în febra creației unui spectacol greu, se numește „Dă-te din soare” și este povestea Reactorului care l-a invitat pe regizorul Alexandru Dabija să facă un spectacol. Din diferite motive, domul Dabija nu a mai ajuns la Reactor iar dramaturga Alexa Băcanu a scris poveseta acestei întâlniri ratate. În spatele acestei povești mai sunt și alte planuri, după cum spuneam, asta e plăcerea mea să juxtapun. Dar sunt prea în febra creație ca să pot dezvolta așa că abia aștept să ne auzim la vară!

(Irina Wolf in dialog cu Leta Popescu,
15 martie 2021)