Blog - Leta Popescu

Constructia extra repertoriala e obligatorie

Foto Florin Ghioca

Pun pe masă o idee. Nu e o idee nouă.
Dar să facem mai întâi un exercițiu de imaginație.

Avem o telecomandă și punem stop la tot sistemul nostru cultural. Toată lumea îngheață. În acest timp vin cei mai mari experți din toată lumea să refacă sistemul nostru teatral, cultural. Fac cele mai bune legi și cele mai bune bugete. Acum apăsăm play/start și ne dezghețăm. În birouri și în instituții intră aceeași oameni cu aceeași mentalitate. Să ne gândim bine: cele mai bune săli, cele mai bune bugete, cele mai bune legi DAR aceeași mentalitate.

Ideea pe care o pun pe masă este susținerea sistemică și sistematică a construcției extra-repertoriale căci ea schimbă mentalitățile.

Teatrele noastre sunt – în majoritate – teatre de repertoriu. Obiectul principal al teatrelor noastre este să producă spectacole. Producem 5, 7, 9 chiar și 12 spectacole pe stagiune. În același timp, atât legea cât și caietele de obiective (dar și istoria cu tradiția aferentă) ne spun că avem misiunea de a dezvolta publicul și arta teatrală. Dar știm bine că nu putem dezvolta public și nu putem dezvolta arta teatrală fără o construcție extra-repertorială care înseamnă programe pentru acest tip de dezvoltare. Avem de îndeplinit funcția educațională (internă și externă), funcția socială și societală etc. A produce constant doar spectacole nu poate să fie calea prin care noi ne îndeplinim misiunea de instituție publică de cultură.

Propun (pentru dezbatere și pentru soluții) ideea de a investi resurse financiare și resurse umane (care să fie trecute în lege mai clar) într-un procent de minim 30% din total, în aceste programe. E de dorit ca din bugetul alocat să se investească în mod obligatoriu în construcția extra-repertorială.

Altfel spus, reforma e a mentalităților.
Construcția extra-repertorială schimbă mentalități.
N-am niciun dubiu.

Mă declar voluntară să pun umărul la treabă în scrierea LEGII CULTURII de care este atâta nevoie.
*discursul de mai sus a suportat ușoare modificări față de cel spus pe 26 noiembrie la Sala Media, pentru claritate.

Teatrul nu se bagă în politică dar politicul se bagă în teatru

Fragment din lucrarea de doctorat Funcții și disfuncții ale teatrului de repertoriu. Analiza repertoriilor din România 2010-2020. Teza e în curs de publicare și a fost susținută public în 12 iulie 2024 la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.

„Teatru nu face politică!” auzim deseori atât de la artiști, dar mai ales de la directorii instituțiilor de spectacole. Politicul are tendința să sperie o mare parte din lumea teatrală românească. Atât „politicul” privitor la ideologie, cât și „politicul” privitor la clasa politică. Ele sunt legate între ele, dacă ne gândim că „teatrul politic asumat” (reprezentat la noi mai degrabă de sectorul independent) însumează spectacole prin care se critică o clasă politică sau alta pentru deficiențele sistemului de educație, sistemului de sănătate etc. Motivul pentru care teatrele de repertoriu nu produc (decât foarte rar) spectacole asumate politic este unul legat, de multe ori, de teama directorilor față de finanțator, deci de… clasa politică. Însă refuzul acestor spectacole e motivat, la nivel declarativ, de o chestiune de gust: „politicul nu interesează spectatorul de teatru”, „teatrul politic nu e artă” ș.a. Astfel de replici demonstrează, după mine, un strop de frică combinată cu un strop de acceptare a irelevanței teatrului.

Relația problematică dintre clasa politică și instituțiile de cultură este una din cele mai greu demonstrabile relații, întrucât legea susține, aparent, non-intervenția factorilor politico-administrativi în viața artistică; politicul local investește, însă, în cultură după un gust de cele mai multe ori needucat, iar managerii aleg, de cele mai multe ori, să tacă pentru a nu risca finanțarea instituției.

Dintre multele intervenții pe care le-au avut politicienii în comentarea artei în trecutul recent, să ne amintim câteva evenimente. În 2020, fotografia unei directoare de teatru, regizoare și autoare dramatică, este pusă lângă sigla PornHub, într-un ziar local online, pentru a ilustra sugestia că instituția pe care o conduce e una vulgară. Este vorba despre Gianina Cărbunariu, manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, care produce în 2020 spectacolul 98% Decizia corectă (text de Andreea Tănase, regia Elena Morar), spectacol pe tema mamelor minore din România. Spectacolul a fost difuzat și online, mai ales după acuzele din presă despre vulgaritatea spectacolului, pentru a demonstra lipsa de fundament a acestora. Se face chiar și o petiție împotriva directoarei Gianina Cărbunariu, se face apel la autoritățile publice și la biserică pentru a interveni în „salvarea valorilor naționale” chiar prin demiterea managerului. Faptul că o asociație de părinți, câțiva indivizi extremiști și niște ziare locale participă la scandal poate fi un subiect accidental aparent îndepărtat de teza noastră. Dar faptul că intervin politicienii în scandal este subiectul nostru de interes. Primarul PNL, Andrei Carabelea, postează pe pagina sa de Facebook un mesaj în care condamnă și el vulgaritatea spectacolului pe care recunoaște că nu l-a văzut. În editorialul semnat de Gianina Cărbunariu în CulturaLaDubă, aceasta explică:

„Pentru simplul fapt că Teatrul Tineretului este în subordinea Consiliului Județean, condus de un alt partid, primarul și colegii săi din PNL au politizat întreaga situație, propunînd chiar să ofere «sprijin» managerului: «Dacă actuala conducere a teatrului a rămas fără idei, îi invit să ne consultăm. Vom chema toți artiștii orașului, oamenii de cultură, pasionații de lectură și teatru. Vă chem alături, oameni buni! Împreună am pus stop imposturii, nepăsării și comodității.» Este evident pentru oricine că un astfel de «sprijin» reprezintă, conform legii, cenzură.” (1)

Scandalul se stinge după câteva zile, când arde secția ATI a Spitalului Județean Piatra Neamț, iar atenția se mută pe adevăratele probleme ale orașului. Dacă această tragedie nu se întâmpla, probabil scandalul ar fi continuat și lupta dintre politic și Teatrul Tineretului ar fi ajuns și mai departe. Cărbunariu a atras atenția atunci asupra pericolului imixtiunii politice:

„Cred că trebuie să nu cedăm acestor presiuni și să apărăm această instituție de cultură ca spațiu liber de gândire și de exprimare. Ce s-a întâmplat și se întâmplă aici nu este un eveniment local, consecințele pot fi grave și privesc întregul mediu artistic românesc, amenințat de imixtiunea politicului și a unor grupuri conservatoare radicale.” (2)

Tot de imixtiunea grupurilor radicale a fost legat și evenimentul din 1 Decembrie 2018 de la Sfântu Gheorghe. Atunci, un grup de naționaliștii îmbrăcați în costume populare au boicotat premiera spectacolului Nu chiar 1918 (text Székely Csaba, regie Cristian Ban). Steagurile tricolore fluturate nervos în foaierul Teatrului „Andrei Mureșanu” blocau buna desfășurare a evenimentului. Oameni se simțeau lezați de titlul și de afișul spectacolului, nimeni nu văzuse producția. Dar radicalii au interpretat că e ceva defăimător la adresa României în afișul semnat de Andra Purdea care integrase în conceptul grafic și steagul Ungariei, iar textul era semnat de un autor de etnie maghiară. Ca să îl parafrazăm pe ministrul Romașcanu, „așa se bucurau ei de celebrarea Centenarului”. Atât Cristian Ban cât și directoarea teatrului, Anna Maria Popa, au încercat să discute cu protestatarii, dar tentativa de dialog a fost întreruptă de strigăte, de cântece patriotice și religioase. Din fericire, niciun politician nu a intervenit atunci pentru a lua apărarea grupului organizat, cel puțin noi nu am găsit declarații în acest sens. Acțiunea se întâmplă în 2018, într-un an în care partidul AUR nu era atât de vizibil ca azi, iar partidul SOS nu exista încă. Însă faptul că Diana Șoșoacă (lider SOS) este prezentă în Parlamentul României cu opinci și steagul național, vocală și uneori părând lipsită de rațiune, creează o imagine izbitor de asemănătoare cu cea a grupului de la Sfântu Gheorghe (3), imagine care ne îngrijorează și cere precauție din partea breslei teatrale.

Tot în Anul Centenarului, perioadă când societatea este sensibilă la utilizarea simbolurilor naționale, izbucnește și scandalul afișului ce reprezintă o bucată de carne în forma României pusă pe un grătar, afiș al spectacolului Mihai Viteazul (text de Székely Csaba, regie Andi Gherghe, afiș Bogdan Spătaru și Andi Gherghe). E un moment de revoltă pentru mulți, se vorbește de obrăznicia teatrului și la televizor, afișul „Fleica România” este pe ecranele noastre. Chiar dacă spectacolul reprezintă o producție a Asociației 3G și nu a unui teatru de repertoriu, evenimentul ne atrage atenția tot prin luarea de poziție a politicienilor locali. Deputatul PMP de Mureș Marius Pașcan scrie pe Facebook că afișul este „încă o bătaie de joc la adresa României, în acest an al Centenarului Marii Uniri!”(4). Pașcan era atunci și membru în Comisia pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă, adică unul din cei care propun sau iau hotărâri cu privire la strategia culturală locală. Nici Marius Pașcan, ca și mulți alții dintre cei scandalizați și la Piatra Neamț și la Sfântu Gheorghe, nu a văzut spectacolul în cauză. Radio Mureș consemnează că și jurnalistul Dan Tănase a avut o reacție vehementă nu numai față de afiș, ci și față modul de finanțare:

„Este regretabil faptul că piesa este finanțată din fonduri publice. Acest afiș trebuie retras, trebuie reconceput și sper ca Primăria să pună în vedere solicitantului finanțării pentru acest proiect că este inacceptabil ca, din bani publici, să se folosească de niște chichițe legislative, pentru a promova astfel de mesaje cu caracter vădit antiromânesc.”(5)

Același Dan Tănase este, începând cu 2020, deputat AUR, ceea ce justifică îngrijorarea mea de mai sus și ne face să susținem declarația Gianina Cărbunariu din 2020:

„A apăra o instituție de cultură de fundamentalism și de orice încercare de politizare a situației reprezintă în acest moment, în contextul a ceea ce se întâmplă la nivel global, un gest de apărare a normalității și a libertății de creație, de gândire și de exprimare.”(6)

Episoadele de intervenție ale politicului în cultură sunt completate de episoade în care și Biserica Ortodoxă devine la rândul ei vocală. În 2019 Patriarhia Română se arată indignată (7) de spectacolul Eu sunt. Și? (regie și dramaturgie Dan Bodea și Loran Bety) produs de trupa de teatru Bagaj, inițial ca examen de dizertație de master pentru ambii artiști. Din nou, o trupă independentă este în centul scandalului. Atacul la adresa independenților nu e unul cu intenție, ci e motivat de faptul că în teatrele de stat nu se produc prea multe astfel de spectacole. Producția Eu sunt. Și? conține o scenă în care actorii, îmbrăcați în maici, taie ceapă pe o icoană kitschoasă, lipsită de orice valoare sacră. La fel ca și în celelalte cazuri, spectacolul nu este văzut de mulți dintre opozanți dar lucrurile merg destul de departe, alte instituții ale statului fiind implicate inclusiv pe calea justiției. Dan Boldea, responsabil de spectacol, explică:

„Pentru că Teatrul Bagaj nu era o entitate juridică, nu am putut fi amendați fiecare actor în parte (pentru blasfemie), sancțiunile fiind suportate de organizatorii evenimentului, Pride România. S-a primit o amenda care a fost contestată în instanță iar timp de mai bine de un an de zile, am încercat să demonstrăm faptul că spectacolul este artă și arta nu poate fi amendată. Am explicat că teatrul e bazat pe convenție, că spectacolul e programat într-un loc și timp determinate, nu în spațiu public, deci numai cine vrea poate lua contact cu arta noastră. Judecătorii au dat câștig de cauză BOR-ului, amenda a fost în final plătită de Pride România, dar noi încercăm acum să dăm în judecată statul român la CEDO.” (8)

Copyright Wanda Hutira and McCann Worldgroup

Ne mai putem aminti și alte episoade care nu țin de lumea teatrului, dar țin de receptarea artei contemporane de către biserică: reacțiile avute față de lucrările ce reprezentau medicii și asistenți drept sfinți în vremea pandemiei (9), reacțiile față de graffitti-ului cu Sfântul Gheorghe din București (10) ș.a.m.d.

Se observă că există trei entități deranjate de manifestările culturale: grupurile civile radicale, clasa politică și biserica. Directorii de teatru, vrând-nevrând, se gândesc la aceștia atunci când aprobă sau nu o producție. Nu e ușor lucru să păzești instituția de scandaluri, însă dorința de a nu le provoca poate duce la construcții repertoriale cuminți și la o disfuncție repertorială des întâlnită: numărul mare de producții neancorate în realitate, care face ca teatru să fie irelevant pentru societate.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că presiunea opiniei publice poate veni și din partea unui tip de progresism care luptă cu instrumentele corectitudinii politice. Un caz recent în România este cel din 2024, de la Teatrul Mic, când Antonella Lerca Duda, activistă transgender, întrerupe reprezentația spectacolului Eu sunt propria mea soție de Doug Wright (regia Teodora Petre) acuzând spectacolul de apropriere culturală. Și la case mai mari, s-au întâmplat lucruri asemănătoare. În 2018, două spectacole semnate de Robert Lepage au stârnit proteste în Montréal, Canada. Spectacolul SLÃV, care folosește cântecele sclavilor de culoare și spectacolul Kanata, care spune istoria Canadei din punctul de vedere al popoarelor native din Canada, cunoscute ca „primele națiuni” ( termen ce îl înlocuiește pe cel de „indieni”).
(…) *În lucrarea de doctorat detaliez și acest caz.

Intervenția grupurilor civice ca reacție la spectacolele de teatru sunt acte ale democrației, fie că ne putem alia lor, fie că nu. Oricine are dreptul să protesteze, așa cum oricine are drept la replică, iar din toate luptele de acest gen, în opinia mea, se încearcă, de fapt, găsirea unui echilibru social. În același timp, lumea culturală trebuie să-și apere propriile valori (principala valoare fiind aici libertatea de creație), nu să cedeze, iar teatrele trebuie să creeze oportunități de dezbatere, și nu să anuleze spectacole.

Susțin că demonstrațiile de orice tip, fie din sfera conservatorismului, fie din cea a progresismului sunt acte care provoacă sistemele la reconfigurarea valorilor. Protestatarii nu pot decide un repertoriu al unui teatru, ei se pot exprima liber pe seama construcției repertoriale prin manifestări democratice. Problema devine gravă atunci când, pe linie politică, se pot lua decizii de anulare sau respingere a unor producții la presiunea acestor grupuri radicale, sau prin intervenția politicienilor ce au diferite crezuri și ideologii. În final, fără platforme de dezbatere, atât pozițiile oamenilor politici cât și cele ale societății civile instalează în teatrele de stat un climat echivoc. Managerii și creatorii ajung să lucreze cu frică, ceea ce duce la un alt tip de cenzură: autocenzura.

În societatea democratică contemporană conceptul de cenzură își găsește alte forme de manifestare decât în regimurile totalitare. Când vorbim de cenzura din perioada comunistă ne referim la o autoritate care impune o examinare a unui produs artistic înainte ca acesta să ajungă pe piață: „există așadar intenția de a exercita un control (abuziv) de a interzice sau a bloca publicarea unui produs, dublată de autoritatea și instrumentele exercitării sale (ansamblu de instituții, procese și mecanisme)”(11). E limpede că astăzi cenzura nu mai are, decât în cazul unor societăți iliberale, un caracter prohibitiv. Într-un interviu din 2015, regizorul David Esrig susține că pe lângă forma de cenzură cunoscută, exista în perioada comunistă și o autocenzură, „adică teama de cenzură, de discuții, de a fi mazilit, de a fi împins la marginea societății artistice românești”.(12)

Problema autocenzurii apare astăzi cu aceleași caracteristici: teama de a nu fi etichetat, vârât în scandaluri ș.a.m.d., atât ca artist cât și ca director de teatru. Astfel, o construcție repertorială care ne atrage atenția prin banalitate este una creată, în parte, și pe fondul autocenzurii. Astăzi nu mai suntem amenințați de venirea unei comisii, și nimeni nu e obligat ca, prin actul creației sale, să slăvească o ideologie de partid. Astăzi suntem liberi să creăm în conformitate cu propriul adevăr în instituții care încurajează actul creativ și libera exprimare, bazându-ne pe discernământ, responsabilitate și lege. Să sperăm că și mâine va fi la fel.

1 Gianina Cărbunariu, editorial „Epoca gândirii de piatră”, https://culturaladuba.ro/epoca-gandirii-de-piatra-editorial-gianina-carbunariu/ , accesat 02 ianuarie 2024

2 Ibidem.

3 Imagini video captate de Observatorul de Covasna, disponibile la https://www.youtube.com/watch?v=NmLwwYv2SIU, accesat 04 ianuarie 2024.

4 http://www.radiomures.ro/stiri/scandal-iscat-in-jurul-afisului-spectacolului-mihai-viteazul-jucat-la-tg-mures.html accesat 04 ianaurie 2024.

5 Ibidem.

6 Gianina Cărbunariu, art. cit.

7 https://observatornews.ro/social/patru-tineri-dezbracati-mancand-ceapa-peo-icoana-scena-care-a-declansat-scandal-urias-intre-biserica-ortodoxa-si-comunitatea-gay-295790.html accesat 04 ianaurie 2024.

8 Dan Boldea, corespondență personală, 24 aprilie 2024

9 https://ziare.com/social/administratia/pe-cine-au-deranjat-panourile-din-bucuresti-cu-medici-reprezentati-ca-sfinti-creatorii-au-acceptat-sa-le-retraga-1609071 accesat 04 ianaurie 2024.

10 https://stirileprotv.ro/stiri/social/artistii-reactioneaza-online-dupa-stergerea-graffiti-ul-cu-sf-gheorghe-e-atac-la-libertatea-de-expresie-ce-spune-biserica.html accesat 04 ianaurie 2024.

11 Liviu Malița, Cenzura pe înțelesul cenzuraților, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2016, p. 11

12 Ana Teodorescu, Interviu „David Esrig: Cenzura a dezviltat în mediul cultural o mentalitate de sclavi”, Scena.ro nr.30 (2015), p. 27.

Reforma legii sau reforma mentalității?

Articolul conține câteva posibile răspunsuri la întrebările: Spectatorul e un beneficiar sau un consumator? Se comportă teatrele de stat ca niște teatre publice?

„Suntem o țară în care statul are o responsabilitate pentru cultură, prin Constituție” (1) subliniază cu vehemență fostul Ministru al Culturii, Corina Șuteu, în 2022, într-un articol în care critică atitudinea Primăriei Generale a Capitalei, în speță a echipei de la Direcția de Cultură a Municipiului București a lui Nicușor Dan. Șuteu atacă expertizele făcute de funcționarii direcției și condamnă, printre altele, penalizarea directorilor pentru lipsa de bilete vândute în perioada pandemiei, dar și insistența cu care li se cere acestora să aducă profit. Dincolo de revolta cu care scrie despre starea teatrelor din București (cea actuală dar și cea de dinaintea administrației lui Nicușor Dan), sesizăm o credință nestrămutată în teatru ca serviciu public, valabilă pentru toate teatrele din România, și în „susținerea culturii prin subvenție ca garanție a calității artistice.” (2) Poziția Corinei Șuteu este poziția pe care o au mai mulți oameni de cultură (inclusiv eu), dar nu și mulți politicieni influențați de curentele neo-liberale.

Se știe că noțiunile precum „teatru popular”, „teatru ca serviciu public”, „teatru ca școală” sau teatru ca platformă esențială de schimbare socială ș.a.m.d. sunt apanajul unei gândiri de stânga. Cum în România ideile de stânga sunt juxtapuse mental cu ideile comunismului ca doctrină totalitară, ne confruntăm deseori cu o confuzie ce îi face chiar și pe oamenii de bună credință să prefere mai degrabă gândirea neo-liberala decât pe cea de stânga. Fie că sunt oameni de cultură, fie că sunt politicieni, aceștia uită că în artă, a vinde înseamnă, de multe ori, a compromite (atât calitatea cât și menirea actului artistic), și că, într-un stat democratic, intervenționismul nu poate fi confundat cu un control de conținut ca pe vremea lui Ceaușescu.

În lupta dintre cele două idei, (1) teatrele trebuie să se auto-susțină prin încasări și sponsori, și (2) teatrele trebuie subvenționate de stat, există în permanență argumentul constituțional. Este vorba despre prevederile Articolului 33:

„ (1) Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii.

(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naționale şi universale nu poate fi îngrădită.

(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume. (3)

Pe lângă prevederile din Constituția României, trebuie amintite, pe scurt și obligațiile pe care statul român le are prin semnarea Convenției UNESCO privind protejarea și promovarea diversității, (4) obligații precum „integrarea culturii în dezvoltarea durabilă la toate nivelurile”, „măsuri care protejează expresiile culturale”, „educarea și sensibilizarea publicului” etc. În același timp, impactul pe care îl are teatrul, arta și cultura în general nu poate fi cuantificat prin încasări pe ani bugetari, ci trebuie investigat prin barometre, studii, cercetări care lucrează cu indici diferiți de cei pecuniari. Ca răspuns în parametrii financiari, se discută de mult timp în Europa despre faptul că sectorul cultural creează și contexte economice. Cultura nu (mai) trebuie privită ca un consumator de fonduri, ci ca o entitate ce împlinește și alte obiective sociale și economice care duc la dezvoltare durabilă, coeziune socială etc. (vezi și Strategia sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru perioada 2014-2020) (5)

Pe de altă parte, faptul că parte din directorii de teatru se folosesc de teoria teatrului ca serviciu public doar în vederea obținerii subvenției, fără a se preocupa cu adevărat de aspectele sociale și educaționale implicate, participă la imaginea unei instituții care cerșește doar ca să existe și nu ca să ofere. În același timp, lipsa de activitate în sensul atragerii fondurilor extra-bugetare încurajează involuntar neîncrederea politicienilor în rosturile teatrului de stat. Generalizând, în România publicul este văzut doar ca un consumator de spectacol și nu drept un beneficiar al teatrului ca serviciu public. Teatrele nu-și îndeplinesc toate funcțiile specifice unei instituții publice de cultură, ca funcția educațională, funcția socială și societală etc. Mai mult decât atât, ele nu reușesc să crească accesul publicului larg la spectacole. Și atunci, de ce și-ar merita indemnizația?

Teatrul muzeu, dedicat unei singure categorii sociale (pătura de mijloc), care programează spectacole fără a oferi nimic în plus nu e un teatru de interes public. În acest sens, ce se cade a fi făcut în primul rând, înainte să ne lamentăm cu privire la subvenție, este să redefinim funcțiilor teatrului în raport cu beneficiarul, nu în raport cu tradiția subvenției. Dragan Kleic, în volumul Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy, susține că o redefinire a interesului public în domeniul cultural este singura reformă cu adevărat necesară în teatrele de stat din Europa. Însă, această redefinire nu poate fi făcută doar de un teatru sau chiar de un singur minister, ci necesită un efort consistent din partea întregii societăți.

„Această redefinire nu poate fi doar o chestiune de politică centrală, ci necesită o ancorare regională și locală puternică. Ea nu poate fi realizată printr-o politică a artelor și cu siguranță nu doar printr-o politică a artelor spectacolului, ci necesită în schimb o politică culturală care să împletească diversitatea culturală și incluziunea, dezvoltarea urbană și rurală, integrarea emigranților și calitatea cetățeniei, ștergerea granițelor dintre arte și educație, dintre cultură și educație.” (6)

Dragan Klaic, Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy

Se poate înțelege de aici că nu doar teatrele au o problemă, ci că întreaga cultură subvenționată de stat este prost înțeleasă. Prin urmare, fiind e o problemă copleșitoare, managerii de teatru nu o pot rezolva, deci scapă de responsabilități. Dar ce propune, de fapt, Klaic este o schimbare de mentalitate, schimbare pe care o putem exersa indiferent de puterea noastră de a salva un întreg sistem public de cultură. Nu cred că trebuie să așteptăm (doar) de la centru o direcție și nici să stăm la mâna puterilor locale, lăsând în acest timp ca teatrele de repertoriu să își urmeze traseul monoton de producător de spectacole, până va schimba cineva ceva. De altfel, nici caietele de obiective nu impun acest lucru, ci din contră.

Klaic sugerează, într-adevăr, o colaborare între toate entitățile societății (de la ministere la primării, de la artiști la public, de la ONG-uri la companii private), însă eu sugerez că schimbarea poate să înceapă și din instituțiile de spectacole luate în parte. Îi spunem „schimbare” în raport cu ceea ce s-a instaurat ca fiind un teatru de repertoriu, și nu în raport cu definițiile teatrului ca serviciu public. Dacă ne întoarcem în Franța anilor ‘50, vom întâlni aceleași idei ca cele de mai sus, într-un cadru mai restrâns: „a crea în jurul spectacolului, în jurul acestei comunități care e o reuniune de spectatori, jocuri, satisfacții diverse face parte din sarcina noastră”, (7) spune Jean Vilar. Cu alte cuvinte, și Vilar și Klaic ne sugereză să ieșim din paradigma „teatru ca templu”. Interesant e faptul că Vilar cerea bani statului pentru o educație a maselor, criticând Comedia Franceză (care primește mult mai mult decât Teatrul Național Popular), iar noi folosim argumentul lui Vilar păstrând (de principiu) modelul Comediei Franceze. Iată un paradox care duce la disfuncționalitatea teatrelor de repertoriu de astăzi. Klaic demonstrează că utilizarea argumentelor de mult uzate despre tradiție și spiritualitate lasă indiferent atât publicul cât și politicul. Când ceea ce transpare din activitatea teatrelor nu ține cont nici de ceea ce spunea Vilar, nici de ceea ce spune Kalic, întrebarea pentru ce să primească teatrele subvenție? nu mi se mai pare aberantă.

Un alt motiv în slăbirea angajamentului statului față de cultură (prin micșorări succesive ale bugetelor atât de la centru cât și în plan local) vine, în cazul teatrelor, dintr-o capcană aparent fără ieșire. Managerul, fiind presat să raporteze un număr cât mai mare de spectatori, începe să producă spectacole de divertisment, pe modelul companiilor private. Fără ca teatrele de repertoriu să își justifice existența prin oferta altor tipuri de producții și evenimente, ele devin concurente firmelor și asociațiilor care oferă divertisment (închiriind sălile Caselor de cultură sau chiar ale teatrelor), într-o firească dezvoltare a pieței libere. Nici prețurile biletelor nu diferă foarte mult. Subvenționarea teatrelor de stat are efect direct (sau ar trebui să aibă) asupra prețului biletului. Se crede că prețul fiind unul accesibil la instituția subvenționată, comparativ cu teatrele private, asigură accesul mai multor categorii sociale.

În mentalitatea politicienilor dar și a oamenilor de rând care nu fac diferența între, de exemplu, Teatrul Elisabeta și Teatrul de Comedie subvenția apare ca o inutilitate. Dacă privații se pot întreține făcând același tip de produs și la aceleași prețuri, de ce ar fi teatrele de repertoriu subvenționate? Răspunsul meu este clar: pentru că teatrul subvenționat are alte funcții decât cel privat. De aceea, am considerat necesar să pun pe hârtie funcțiile și disfuncțiile teatrului de repertoriu trecute prin principiile teatrului ca serviciu public și nu a teatrului ca formă de divertisment sau a celui exclusiv de artă (elitist). Sper ca ceea ce povestesc în viitorul volum dar și ceea ce pot susține cu orice ocazie să participe la antrenamentul mentalităților și să întărească ideea că teatrele (și întreg segmentul cultural) au dreptul la subvenție și este obligatoriu ca aceasta să existe. Fără dubii.

1 Corina Șuteu, „Un dezastru neanunțat. Nicușor Dan și teatrele primăriei”, https://revista22.ro/opinii/corina-suteu/un-dezastru-neanuntat-nicusor-dan-si-teatrele-primariei accesat în 28 aprilie 2024.

2 Corina Șuteu, art.cit.

3 Constituția României, Capitolul II (Drepturi și libertăți fundamentale) Articolul 33, actualizată și republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.

4 Obiectivele și rolurile Convenție UNESCO pot fi consultate aici: https://publications.europa.eu/resource/cellar/f96f573e-8844-11ec-8c40-01aa75ed71a1.0020.02/DOC_1 accesat 28 aprilie 2024.

5 Strategia sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru perioada 2014-2020.

6 Dragan Klaic, Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy, Intellect LTD, Bristol, UK / Chicago, USA, 2012, p. 171.

7 Jean Vilar, Tradiția teatrală, Editura Meridiene, București, 1968, p. 86.