Fragment din lucrarea de doctorat Funcții și disfuncții ale teatrului de repertoriu. Analiza repertoriilor din România 2010-2020. Teza e în curs de publicare și a fost susținută public în 12 iulie 2024 la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.

Articolul conține câteva posibile răspunsuri la întrebările: Spectatorul e un beneficiar sau un consumator? Se comportă teatrele de stat ca niște teatre publice?

„Suntem o țară în care statul are o responsabilitate pentru cultură, prin Constituție” (1) subliniază cu vehemență fostul Ministru al Culturii, Corina Șuteu, în 2022, într-un articol în care critică atitudinea Primăriei Generale a Capitalei, în speță a echipei de la Direcția de Cultură a Municipiului București a lui Nicușor Dan. Șuteu atacă expertizele făcute de funcționarii direcției și condamnă, printre altele, penalizarea directorilor pentru lipsa de bilete vândute în perioada pandemiei, dar și insistența cu care li se cere acestora să aducă profit. Dincolo de revolta cu care scrie despre starea teatrelor din București (cea actuală dar și cea de dinaintea administrației lui Nicușor Dan), sesizăm o credință nestrămutată în teatru ca serviciu public, valabilă pentru toate teatrele din România, și în „susținerea culturii prin subvenție ca garanție a calității artistice.” (2) Poziția Corinei Șuteu este poziția pe care o au mai mulți oameni de cultură (inclusiv eu), dar nu și mulți politicieni influențați de curentele neo-liberale.

Se știe că noțiunile precum „teatru popular”, „teatru ca serviciu public”, „teatru ca școală” sau teatru ca platformă esențială de schimbare socială ș.a.m.d. sunt apanajul unei gândiri de stânga. Cum în România ideile de stânga sunt juxtapuse mental cu ideile comunismului ca doctrină totalitară, ne confruntăm deseori cu o confuzie ce îi face chiar și pe oamenii de bună credință să prefere mai degrabă gândirea neo-liberala decât pe cea de stânga. Fie că sunt oameni de cultură, fie că sunt politicieni, aceștia uită că în artă, a vinde înseamnă, de multe ori,  a compromite (atât calitatea cât și menirea actului artistic), și că, într-un stat democratic, intervenționismul nu poate fi confundat cu un control de conținut ca pe vremea lui Ceaușescu.

În lupta dintre cele două idei, (1) teatrele trebuie să se auto-susțină prin încasări și sponsori, și (2) teatrele trebuie subvenționate de stat, există în permanență argumentul constituțional. Este vorba despre prevederile Articolului 33:

„ (1) Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii.

(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naționale şi universale nu poate fi îngrădită.

(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume. (3)

Pe lângă prevederile din Constituția României, trebuie amintite, pe scurt  și obligațiile pe care statul român le are prin semnarea Convenției UNESCO privind protejarea și promovarea diversității, (4) obligații precum „integrarea culturii în dezvoltarea durabilă la toate nivelurile”, „măsuri care protejează expresiile culturale”, „educarea și sensibilizarea publicului” etc. În același timp, impactul pe care îl are teatrul, arta și cultura în general nu poate fi cuantificat prin încasări pe ani bugetari, ci trebuie investigat prin barometre, studii, cercetări care lucrează cu indici diferiți de cei pecuniari. Ca răspuns în parametrii financiari, se discută de mult timp în Europa despre faptul că sectorul cultural creează și contexte economice. Cultura nu (mai) trebuie privită ca un consumator de fonduri, ci ca o entitate ce împlinește și alte obiective sociale și economice care duc la dezvoltare durabilă, coeziune socială etc. (vezi și Strategia sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru perioada 2014-2020) (5)

Pe de altă parte, faptul că parte din directorii de teatru se folosesc de teoria teatrului ca serviciu public doar în vederea obținerii subvenției, fără a se preocupa cu adevărat de aspectele sociale și educaționale implicate, participă la imaginea unei instituții care cerșește doar ca să existe și nu ca să ofere. În același timp, lipsa de activitate în sensul atragerii fondurilor extra-bugetare încurajează involuntar neîncrederea politicienilor în rosturile teatrului de stat. Generalizând, în România publicul este văzut doar ca un consumator de spectacol și nu drept un beneficiar al teatrului ca serviciu public. Teatrele nu-și îndeplinesc toate funcțiile specifice unei instituții publice de cultură, ca funcția educațională, funcția socială și societală etc. Mai mult decât atât, ele nu reușesc să crească accesul publicului larg la spectacole. Și atunci, de ce și-ar merita indemnizația?

Teatrul muzeu, dedicat unei singure categorii sociale (pătura de mijloc), care programează spectacole fără a oferi nimic în plus nu e un teatru de interes public. În acest sens, ce se cade a fi făcut în primul rând, înainte să ne lamentăm cu privire la subvenție, este să redefinim funcțiilor teatrului în raport cu beneficiarul, nu în raport cu tradiția subvenției. Dragan Kleic, în volumul Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy, susține că o redefinire a interesului public în domeniul cultural este singura reformă cu adevărat necesară în teatrele de stat din Europa. Însă, această redefinire nu poate fi făcută doar de un teatru sau chiar de un singur minister, ci necesită un efort consistent din partea întregii societăți.

„Această redefinire nu poate fi doar o chestiune de politică centrală, ci necesită o ancorare regională și locală puternică. Ea nu poate fi realizată printr-o politică a artelor și cu siguranță nu doar printr-o politică a artelor spectacolului, ci necesită în schimb o politică culturală care să împletească diversitatea culturală și incluziunea, dezvoltarea urbană și rurală, integrarea emigranților și calitatea cetățeniei, ștergerea granițelor dintre arte și educație, dintre cultură și educație.” (6)

Dragan Klaic, Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy

Se poate înțelege de aici că nu doar teatrele au o problemă, ci că întreaga cultură subvenționată de stat este prost înțeleasă. Prin urmare, fiind e o problemă copleșitoare, managerii de teatru nu o pot rezolva, deci scapă de responsabilități. Dar ce propune, de fapt, Klaic este o schimbare de mentalitate, schimbare pe care o putem exersa indiferent de puterea noastră de a salva un întreg sistem public de cultură. Nu cred că trebuie să așteptăm (doar) de la centru o direcție și nici să stăm la mâna puterilor locale, lăsând în acest timp ca teatrele de repertoriu să își urmeze traseul monoton de producător de spectacole, până va schimba cineva ceva. De altfel, nici caietele de obiective nu impun acest lucru, ci din contră.

Klaic sugerează, într-adevăr, o colaborare între toate entitățile societății (de la ministere la primării, de la artiști la public, de la ONG-uri la companii private), însă eu sugerez că schimbarea poate să înceapă și din instituțiile de spectacole luate în parte. Îi spunem „schimbare” în raport cu ceea ce s-a instaurat ca fiind un teatru de repertoriu, și nu în raport cu definițiile teatrului ca serviciu public. Dacă ne întoarcem în Franța anilor ‘50, vom întâlni aceleași idei ca cele de mai sus, într-un cadru mai restrâns: „a crea în jurul spectacolului, în jurul acestei comunități care e o reuniune de spectatori, jocuri, satisfacții diverse face parte din sarcina noastră”, (7) spune Jean Vilar. Cu alte cuvinte, și Vilar și Klaic ne sugereză să ieșim din paradigma „teatru ca templu”. Interesant e faptul că Vilar cerea bani statului pentru o educație a maselor, criticând Comedia Franceză (care primește mult mai mult decât Teatrul Național Popular), iar noi folosim argumentul lui Vilar păstrând (de principiu) modelul Comediei Franceze. Iată un paradox care duce la disfuncționalitatea teatrelor de repertoriu de astăzi. Klaic demonstrează că utilizarea argumentelor de mult uzate despre tradiție și spiritualitate lasă indiferent atât publicul cât și politicul. Când ceea ce transpare din activitatea teatrelor nu ține cont nici de ceea ce spunea Vilar, nici de ceea ce spune Kalic, întrebarea pentru ce să primească teatrele subvenție? nu mi se mai pare aberantă.

Un alt motiv în slăbirea angajamentului statului față de cultură (prin micșorări succesive ale bugetelor atât de la centru cât și în plan local) vine, în cazul teatrelor, dintr-o capcană aparent fără ieșire. Managerul, fiind presat să raporteze un număr cât mai mare de spectatori, începe să producă spectacole de divertisment, pe modelul companiilor private. Fără ca teatrele de repertoriu să își justifice existența prin oferta altor tipuri de producții și evenimente, ele devin concurente  firmelor și asociațiilor care oferă divertisment (închiriind sălile Caselor de cultură sau chiar ale teatrelor), într-o firească dezvoltare a pieței libere. Nici prețurile biletelor nu diferă foarte mult. Subvenționarea teatrelor de stat are efect direct (sau ar trebui să aibă) asupra prețului biletului. Se crede că  prețul fiind unul accesibil la instituția subvenționată, comparativ cu teatrele private, asigură accesul mai multor categorii sociale.

În mentalitatea politicienilor dar și a oamenilor de rând care nu fac diferența între, de exemplu, Teatrul Elisabeta și Teatrul de Comedie subvenția apare ca o inutilitate. Dacă privații se  pot întreține făcând același tip de produs și la aceleași prețuri, de ce ar fi teatrele de repertoriu subvenționate? Răspunsul meu este clar: pentru că teatrul subvenționat are alte funcții decât cel privat. De aceea, am considerat necesar să pun pe hârtie funcțiile și disfuncțiile teatrului de repertoriu trecute prin principiile teatrului ca serviciu public și nu a teatrului ca formă de divertisment sau a celui exclusiv de artă (elitist). Sper ca ceea ce povestesc în viitorul volum dar și ceea ce pot susține cu orice ocazie să participe la antrenamentul mentalităților și să întărească ideea că teatrele (și întreg segmentul cultural) au dreptul la subvenție și este obligatoriu ca aceasta să existe. Fără dubii.

1 Corina Șuteu, „Un dezastru neanunțat. Nicușor Dan și teatrele primăriei”, https://revista22.ro/opinii/corina-suteu/un-dezastru-neanuntat-nicusor-dan-si-teatrele-primariei accesat în 28 aprilie 2024.

2 Corina Șuteu, art.cit.

3 Constituția României, Capitolul II (Drepturi și libertăți fundamentale) Articolul 33, actualizată și republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.

4 Obiectivele și rolurile Convenție UNESCO pot fi consultate aici: https://publications.europa.eu/resource/cellar/f96f573e-8844-11ec-8c40-01aa75ed71a1.0020.02/DOC_1 accesat 28 aprilie 2024.

5 Strategia sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru perioada 2014-2020.

6 Dragan Klaic, Resetting the Stage. Public Theatre Between the Market and Democracy, Intellect LTD, Bristol, UK / Chicago, USA, 2012, p. 171.

7 Jean Vilar, Tradiția teatrală, Editura Meridiene, București, 1968, p. 86.