Proteine fluorescente
premieră: 14 noiembrie 2016
REACTOR de creație și experiment, Cluj-Napoca
Intenția regizoarei
Acest spectacol a fost primul în care am încercat să transmit senzații prin imagini construite și deconstruite în fața spectatorului. Textul bogat în imagini din diferite spații (o plajă, un acoperiș de bloc, o pădure) impunea o astfel de estetică. Mi-am propus ca la finalul spectacolului spectatorul să tragă aer în piept și să spună, în gând, „e bine”. Proteinele fluorescente sunt organisme din adâncul oceanului „care luminează nu de dragul poeziei vizuale, ci de foame”. Alexandra Pâzgu reușește în textul ei să combine micro și macro universuri pentru ca noi să conștientizăm încă o dată că suntem mici într-o lume mică. Nu cu pesimism ci cu multă fascinație.
Sinopsis
„Proteine fluorescente” este un spectacol care te poartă din Piața Mărăști până pe vârful unei clădiri înalte din Japonia, timp în care îți povestește despre cai fosforescenți și iubirile de pe Sena, despre amintiri cu o revistă Popcorn și despre cafeaua din Sisters. Este un spectacol de tip eseu pe tema orașului, a tânărului care trăiește în oraș, a întâlnirii dintre structurile citadine și uman în România. În același timp, textul reprezintă încercarea autoarei de a practica dramaturgia ca mod de gândire sau de a gândi lumea prin scris – ambele într-un registru performativ.
Echipa
Text: Alexandra Pâzgu
Regia: Leta Popescu
Scenografie colectivă
Consultant scenografie: Radu Lărgeanu
Sound: Mihai Moș
Cu: Alexandra Caras, Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Mardare, Doru Taloș
Producător: Reactor de creație și experiment
*Textul a fost scris ca o cercetare și documentare artistică a orașului Cluj, pe parcursul lunii iulie 2016,
când autoarea a participat la rezidența de scriere dramatică Drama 5
credit foto: Robert Puțeanu
Participări la festivaluri
Spectacolul a avut parte în anul 2016 de turneul DRAMA 5 cu reprezentații la:
– Centrul de Teatru Educațional Replika, București
– Teatrul FIX, Iași
– Teatrul Ariel, Târgu Mureș
Cronici
„Analiza unei geografii afective – a Clujului, dar nu doar a lui – prilejuieşte diferite perspective asupra lumii mici şi lumii mari, a modului în care, în curgerea agitată a vieţii contemporane, elemente de bază ale umanităţii – sentimente şi stări – continuă să reprezinte fundamentul omenirii şi să lumineze în întuneric precum… proteinele florescente. Textul este fragmentar, non-narativ, un poem urban frust, pe alocuri abraziv sau sentimental.”
Leta Popescu potențează atent nuanțe și specificități, tocmai pentru ca spectacolul să se construiască asemenea unui puzzle sau, poate, a unui manifest (…); creează un spectacol fragmentat, rostit pe cinci voci, într-un mod extrem de natural și sincer. De regulă, această lipsă de liniaritate a structurii dramatice naște un soi de intimitate și degajare, (…) ai senzația că ai trăit și tu fiecare poveste și că o tot porți cu tine din oraș în oraș, la cumpărături, în autobuze ticsite de lume, în intersecții aglomerate, de la un semafor la altul, prin Cluj, Paris, pe podul Senei.
„Preocuparea majoră în structurarea spectacolului pare să fie forma, căreia i se acordă o atenţie deosebită, probabil din dorinţa (sau mai degrabă temerea) declarată a regizoarei Leta Popescu de a nu dăuna poeziei textului, ci de a o pune în valoare. De aceea, ea se concentrează foarte tare (iar concentrarea aceasta devine, la un moment dat, aproape palpabilă) pe organizarea acestor voci/actori (cum sînt ei numiţi în text) în spaţiu, pe crearea de contexte, pe căutarea de soluţii cît mai ingenioase, pentru a le justifica prezenţa.”
„Proteine fluorescente e cea mai frumoasă poezie dramatică transpusă pe scenă.”
„Producția se adresează unui tip de public capabil să încaseze lovituri emoționale în doze succesive, fără a-i fi epuizată capacitatea de receptare. (…)Leta Popescu se pricepe să tempereze într-o mare măsură tonalitatea reflexiv-filosofică a textului, deși este evident că, de la bun început, și-a propus respectarea literei și spiritului acestuia.”